joi, 2 august 2012

bani vs încredere în cuplu

sursa foto
Zilele trecute am citit la Andreea pe blog despre încrederea în cuplu şi pentru că eu înţeleg diferit ideea de cuplu, m-am gândit să-mi dau cu părerea. Trebuie să spun din capul locului că nu judec şi nu condamn pe nimeni, nu-mi permit acest lucru şi la urma urmei fiecare e liber să-şi aştearnă culcuşul după bunul plac. 

În ce mă priveşte, am crescut într-o familie de oameni simpli, dintr-un oraş mic, de munte, cu multe lipsuri, dar cu multă dragoste. La noi în casă banii erau grămadă într-un sertar în bucărărie. Aşadar, am fost educată cu ideea de bani la comun, ideea de familie ca tot unitar. 

Cu soţul meu a fost clar de la bun început. Aveam 18-19 ani când ne-am cunoscut şi deşi el a fost crescut doar de mamă, am fost pe aceeaşi lungime de undă. Nu s-a pus niciodată problema să avem banii separat. Nici nu ne-a trecut prin cap. Ulterior, ne-am dat seama că marea majoritate a oamenilor din jurul nostru nu gândea la fel ca noi. Adică fiecare era cu treaba lui în cuplu. Mie una nu mi se pare sănătos, dar pe de altă parte nici societatea în care trăim nu mai e ce era pe vremea părinţilor mei. Oamenii şi-au schimbat priorităţile, iar o familie se poate destrăma halucinant de uşor. Oamenii se grăbesc să intre într-o relaţie, împinşi poate de societate, ascultând mai mult de părinţi decât de propriul suflet, fac alegeri care nu-i definesc, se grăbesc să se afişeze cu cineva, să devină parte din sistem, iar ulterior greşesc lamentabil. Nu înţeleg de ce cuplurile nu-şi dau timp, pentru că viaţa are momente frumoase, dar per ansamblu este foarte greu de trăit mai ales dacă ai pe cineva nepotrivit lângă tine. Până la urmă poate devini un chin şi să respiri lângă celălalt.

Am pornit totuşi de la ideea de cuplu din punct de vedere financiar şi după cum spuneam mai sus, majoritatea celor pe care-i cunosc practică acest sistem de cotizare egală în cuplu. Am avut o colegă la un moment dat care locuia cu soţul ei de mai bine de 10 ani în acelaşi apartament. Aveau o sumă lunară stabilită pe care o puneau la fondul casei pentru mâncare şi cheltuieli. Totul se împărţea la jumătate. Când a apărut copilul, ea şi-a plătit naşterea, iar el urma să decoreze şi să echipeze camera copilului astfel încât să atingă aceeaşi sumă pe care a achitat-o ea pentru naştere. Stau şi mă gândesc aşa dacă întregul concept de cuplu nu s-a transformat într-o fişă contabilă şi dacă nu cumva acest lucru e foarte trist. 

E foarte greu să găseşti pe cineva pe care să te poţi baza orice ar fi şi să nu simţi teama că te va lăsa la un moment dat singur şi în datorii. Din punctul meu de vedere, dacă, Doamne fereşte, m-aş despărţi sau aş divorţa, nu prea ar mai conta banii/obiectele dacă el nu ar mai fi lângă mine. Ştiu sigur că m-aş putea refugia la ai mei, la sora mea care m-ar ajuta din suflet să supravieţuiesc, dar nimic nu ar mai fi la fel pentru mine. Sigur, nu trebuie să mă despart ca să ajung în acestă situaţie, s-ar putea întâmpla o nenorocire, un accident, după care trebuie oricum să continui să trăieşti, dar banii ar fi ultima mea problemă. Nu m-aş simţi mai sigură sau mai norocoasă dacă aş ştii că 3 farfurii/maşina/o plapumă/4 linguri sunt cumpărate doar din banii mei şi, prin urmare, mi se cuvin de drept atunci când mă despart. I-aş lăsa cu inima deschisă totul.

Sigur am auzit şi de relaţii destrămate după 8 ani de convieţuire, relaţii din care unul dintre membrii a ieşit mai mult decât şifonat financiar, dar o relaţie nu înseamnă numai lapte şi miere, concedii şi vacanţe, shopping şi bunăstare, o relaţie are de toate, zile negre, probleme, ploi şi ceţuri, şi dacă pe parcursul a mai multor ani, nu reuşeşti să VEZI omul de lângă tine aşa cum e el, fără laptop şi maşină, aur şi mărgele, atunci într-adevăr te rişti pe tine, te pui în joc, iar ulterior te pierzi uneori definitiv, alteori iremediabil.

Am trecut prin de toate alături de soţul meu, am avut şi momente grele, şi momente foarte grele, şi momente în care îmi venea să urlu până la lacrimi, şi momente depline şi divine, am învăţat amândoi că o relaţie înseamnă compromis (şi aici nu e vorba de bani), că înseamnă să-l iei în considerare pe cel de lângă tine, mereu, să uiţi cum e să gândeşti la singular, să nu faci un pas fără să-l implici şi pe cel de lângă tine, să-l accepţi aşa cum e şi să-i ofer tot ori de câte ori este nevoie.

4 comentarii:

Tomata cu scufita spunea...

mediul in care ai trait si valorile invatate de la parinti sunt foarte importante. la mine in familie n-a fost asa, cu banii separati, insa au fost discutii atat intre ai mei cat si intre toti membri familiei cand a venit vorba de anumite datorii. nu eram eu foarte atenta, dar din zbor am mai prins una alta. asa ca, atata timp cat nu sunt casatorita, prefer varianta despre care am vorbit pe blog.
insa referitor la ce ai spus despre prietena ta cu nasterea copilului, aia mi se pare deja aberant. nu m-as preta la aia nici batuta.

Diana spunea...

da, discutii de genul acesta am auzit si eu de la o ramura mai indepartata a familiei, dar aceste probleme nu au reusit sa ma faca sa-mi schimb parerea despre cum vreau sa-mi ordonez viata in cuplu.
ti-am spus, iti respect punctul de vedere si nu judec nici o persoana sau cuplu care impart asa cum explicai tu pe blog... atata timp cat varianta asta va convine si va face fericiti, e perfect.
Pentru mine una, nu ar fi suficient. Atata tot.

did spunea...

respectul meu, diana!

Diana spunea...

merci!

Trimiteți un comentariu