Câteodată nu-s. Punct.
Mă închid. Plec din mine. Îmi pierd cuvintele. Uit să-mi vorbesc. Trăiesc în muţenie. În umbră. Uneori în întuneric. Mă las atât de acaparată de viaţă încât nu-mi amintesc nici să respir, nu văd nimic în jur, nu pot zâmbi, nu pot asculta. Supravieţuiesc chinuit, betegit. Mă mişc mecanic. Îmi execut gândurile fără să exist. Un eu înecat într-o rutină care nu-i aparţine.
Din fericire, acest impas nu durează mult. Odată ce-l conştientizez, găsesc mereu ceva de care să mă agăţ. O plimbare în natură se transformă rapid într-o barcă de salvare. Vremea n-are a face. Nu iau viscolul sau ploaia ca pe o ameninţare, ci ca pe o manifestare a stării mele de spirit. Pe care trebuie să o înfrunt. Simplu.
Deşi mi-e greu să mă urnesc, plimbarea îmi topeşte simptomele absenţei de sine. Maladia mea rămâne prinsă în furtuna muntelui pe care-l cotropesc mereu cu paşi grăbiţi. Urc sacadat în timp ce-mi macin atent fiecare gând. Nu ştiu dacă mă ajută psihic sau mă oboseşte doar fizic. Nu percep efortul pentru că mintea mă ţine ocupată. Când mă întorc acasă cu plămânii aeraţi, cu mâinile îngheţate şi ochelarii aburiţi, mă pot odihni. Finally.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu