duminică, 25 august 2013

Speechless


În ultima vreme, mă aşez cu tupeu în faţa calculatorului, deschid coala albă a blogului şi mă opresc. Nu pot să povestesc nimic, deşi mi se întâmplă atât de multe. 

Poate că sunt prea multe. 

Caut un cuvânt de care să mă lipesc şi odată ce-l simt cum se apropie de mine, îl pierd ca şi cum n-ar fi existat. Nu-l pot atinge, nu-l pot aşterne pe hârtie, nu-i pot da curs. Nu mă mai ascultă. 

Răsfoiesc paginile blogului şi nu-mi vine să cred că eu sunt autoarea lor. Eu le-am dat viaţă acelor cuvinte, eu le-am adus pe lume, eu le-am creat. Şi acum m-au părăsit. Nu mă mai vor. Oare le-am dezamăgit? Oare m-au uitat? Oare nu mai sunt de-a lor? 



sâmbătă, 3 august 2013

presentiment



Duminică seara, puţin înainte de orele 22. Încerc din răsputeri să fac o pauză de lucru şi să citesc câteva rânduri. Şi citesc cu atâta sete, pentru că din păcate acum e tot mai puţin timp pentru activităţi dedicate mie şi doar mie.

La un moment dat simt cum mă cuprinde o senzaţie de teamă, de stres, mii de gânduri mi se învârt în cap. Nimic anume. Nu e o problemă clară pe care să încep să o desfac în bucăţele ca să-i găsesc rezolvarea. E pur şi simplu o durere surdă în stomac, parcă o mână invizibilă îmi apasă nasul şi gura. Nu mai pot să respir. Uit ce citesc. Închid cartea şi atunci sună telefonul. Acum ştiu. Am avut un presentiment. Răspund la telefon şi deşi memoria telefonului îmi arată un nume, vocea de dincolo e a altcuiva. Nu cunosc persoana în cauză. Am văzut-o vag o dată sau de două ori. Pledează cu cuvinte sărace pentru numele din memoria telefonului meu. Pe scurt, fără să mă învârt în jurul cozii, încerc să reduc pe cât posibil volumul nesimţit al vocii de dincolo, însă durerea mea de stomac persistă şi se intensifică deodată cu furia. Mi s-a făcut milă şi silă în acelaşi timp. Îmi aud vocea dură şi mă sperii de mine. 

Eu nu sunt aşa. Nu vreau să fiu aşa. Amară. Vreau să fiu omul cu vocea caldă, blândă. Cu zâmbetul pe buze. Cu ochii limpezi. Din păcate, greul de pe umerii mei mă transformă în ceea ce nu vreau să fiu. Uneori e mult prea mult. 

Odată telefonul închis, starea mea se atenuează. Dau să mă îmbrac. Se făcuse deja ora la care mă întorc de obicei la terasă. Stomacul meu se relaxează. Uit repede momentul dinainte. Am învăţat să uit, să îndosariez, să pun deoparte, să las în urmă tot ce mă loveşte. Altfel n-aş reuşi să trec peste zi. Aerul curat de afară îmi umple plămânii. Muntele mă priveşte din căuşul lunii, iar oraşul mă loveşte în faţă.  E întuneric. Tinerii se ţin de mână, se iubesc la loc ferit, se plimbă în noapte. Unii beau limonadă cu pepene la mine în terasă. Sunt puţini, deja îi recunosc pe toţi. Cei mereu singuri, cei pretenţioşi, cei etern pierduţi în ecranul telefoanelor, cei prietenoşi, cei atenţi, cei mereu prezenţi, cei ce nu mă cunosc. Le zâmbesc tuturor. Noaptea abia începe. 

luni, 29 iulie 2013

when life pushes you down to your knees ....


... you are in the perfect position to pray. Nu mai ştiu unde am citit fraza asta, dar sună destul de adevărat zilele astea. Sau poate sună bine Hurts cu Wonderful life... 

Voi ce ziceţi?

joi, 25 iulie 2013

mască homemade




Acum câteva zile sau săptămâni - din păcate, nu mai am noţiunea timpului - am descoperit la MissBodescu câteva reţete foarte interesante de măşti pentru faţă făcute din ingrediente simple, deloc costisitoare, pe care le cam avem cu toţii prin casă. Am testat şi eu prima mască, cea cu ulei de măsline, iaurt şi miere, dar m-am îndrăgostit iremediabil de cea cu polen, miere şi iaurt. O fac de şi două ori pe săptămână, dacă am timp, şi e o adevărată binecuvântare pentru pielea mea. Pentru că folosesc polen granulat, prepar masca în mojar. Pasez bine polenul, adaug mierea şi iaurtul, amestec bine şi gata. Miroase minunat, se aplică uşor, nu pătează, e foarte cremoasă, nu curge, e perfectă. 
Să nu uit: folosesc cam o linguriţă din fiecare ingredient. 
Enjoy and come back to tell your story!


joi, 11 iulie 2013

unplugged


A plouat ieri cu găleata. Cu nemiluita. Fără reţineri. Fără milă. N-am mai văzut de multă vreme atâta apă, deşi am tot gustat ploaie în ultimele luni. 

Am stat în miezul ploii. M-am udat până la piele. Am umblat desculţă pe podeaua fierbinte a terasei, adunând ce se mai putea aduna, salvând ce se mai putea salva. De data asta nu m-a mai durut nici ploaia, nici frigul, nici vântul, nici picurii mari şi reci. M-am resemnat. Am lăsat ploaia să mă cuprindă cu totul. Să mă spele. Să mă cureţe. Să-mi ia totul, până şi vorbele. 

Am plecat spre casă cu ploaia în spate. Desculţă. Printre oameni cuprinşi de panică. Cu asfaltul aburind sub picioare. Goală pe dinăuntru. Fără gânduri.

De ieri, trăiesc în muţenie. Nu mai vorbesc nici măcar cu mine. E ceva voit. De comun acord cu sufletul meu. Poate că am obosit. Poate că a obosit şi el. 

Din păcate, nu pot să tac atât cât aş dori. Nu pot decât să mă scot din priză, să mă las o perioadă fără curent, fără energie, să zac efectiv în mine. să uit pur şi simplu că mai există ceva sau cineva în jurul meu. să mă opresc din trăit. din respirat. să spun "pas". să las totul să curgă pe lângă mine. prin mine. să fiu oarbă. mută. să uit. să mă uit. să mă învelesc în noapte. în întuneric. să închid ochii. să dorm în plină zi, în plină stradă, printre oameni, printre scaune şi canapele, printre ceşti şi pahare. 

Uneori e prea mult de îndurat. prea greu de suportat. prea interminabil. un labirint fără ieşire. un tunel fără luminiţă. o muncă de sisif.

şi atunci, ce? te muţi pur şi simplu. decizi să nu mai locuieşti în tine. să trăieşti o perioadă pur şi simplu ca şi cum ai fi în trupul altcuiva. nu mai simţi nimic. nu mai vezi pe nimeni. nu mai faci parte din lumea asta. rămâi o perioadă unplugged...