vineri, 26 octombrie 2012

Kurt Vonnegut - Pianul mecanic



Nu ştiu cum şi nu ştiu când am reuşit să termin ultima carte pe care o deţin, scrisă de Kurt Vonnegut. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Deşi ar fi fost de dorit să-i pot oferi mai mult timp şi mai multă intimitate. Sunt convinsă că undeva pe parcurs am pierdut fărâme importante din ea, dar i-am promis că o voi căuta din nou când timpurile nu vor mai fi atât de zbuciumate.

Personajul principal, Paul Proteus, managerul uzinei din Illium, este unul dintre oamenii priviligeaţi. IQ-ul său extraordinar îi oferă o viaţă în care se poate simţi util, deşi nu face mare lucru, pentru că lumea în care trăieşte este o mare de maşini ce substituie forţa de muncă umană.

Lumea din Pianul mecanic este una subjugată maşinii, umanul fiind triat după bunul plac al unor aparate special create pentru a hotărî locul omului în societate, este o lume ce a uitat să trăiască liber, o lume pe cât de tehnică, pe atât de ilogică (o lume în care ţi se poate retrage titlul de doctor dacă nu reuşeşti să treci un test de abilităţi sportive). 

Omul nu mai este decât o ecuaţie al cărei rezultat trebuie să fie un IQ mare.
Fiecare mişcare a sa este privită adânc prin lupa celor profund îndoctrinaţi care susţin maşinile pentru a-şi susţine stilul de viaţă excentric.   

Omul de rând nu mai foloseşte la nimic. Meşterii de altă dată îşi beau amarul prin ungherele unui bar, în timp ce mai tinerii societăţii se zbat să treacă testele ce le vor stabili traseul în viaţă. Într-un sistem în care totul vine de-a gata, la pachet, pe bandă, omenirea este trecută prin filtrul tehnic, lipsit de sentimente al unui computer suprem pe nume EPICAC ce dictează tonul vieţii tuturor fiinţelor.

Din păcate sau din fericire, orice regim este osândit să sfârşească aşa cum a luat naştere. Aşadar, încercarea de a limita umanul nu poate aduce decât nemulţumire. Nemulţumirea de a fi inutil. Deşi totul pare perfect din punct de vedere informatic, tehnic, pulsul societăţii sună a revoltă. 

Prin urmare, vă sfătuiesc să citiţi Pianul mecanic ca să vă amintiţi cum este să faceţi parte dintr-un sistem în care ţi-e teamă să vorbeşti liber, să trăieşti într-un regim în care să ţi se limiteze până şi numărul de zâmbete, să respiri într-o lume în care visul nu are cum să ia naştere. Enjoy!






0 comentarii:

Trimiteți un comentariu