duminică, 2 decembrie 2012

John Fante - Drumul spre Los Angeles



Seară, plimbare, Timişoara. 

Dau nas în nas cu librăria Humanitas. O librărie pe care o ştiu acolo dintotdeauna, o librărie cu miros dulceag de carte bună. În faţa librăriei un coş imens cu cărţi. Dezordonate. Îmbietoare. Preţuri derizorii. Mă reped, iau la întâmplare o carte din colecţia "Raftul Denisei". Nu cunosc nici autorul. Nu cunosc nici cartea. Dar cunosc colecţia Denisei Comănescu. O ador chiar. Multe cărţi le-am cumpărat pe barba ei, mizând pe flerul ei absolutamente fascinant mulat pe gustul meu. Intru în librărie, plătesc şi mă aleg cu  Drumul spre Los Angeles scris de John Fante. 

Odată ajunsă acasă am dat iama în ea şi am aflat că am în mână primul volum din saga lui Arturo Bandini, căci aşa se numeşte personalul principal al scrierilor lui John Fante. Este vorba despre un tânăr sărac, fără tată, nevoit să-şi întreţină mama şi sora muncind peste tot. Nu reuşeşte însă să-şi menţină slujbele pentru că se crede deasupra tuturor şi sfârşeşte mereu prin a-şi jigni grosolan patronul căruia nu-i oferă nici măcar posibilitatea de a-l concedia. Îşi dă zgomotos demisia în mod permanent deşi situaţia materială nu-i permite. În schimb, se îmbibă cu filozofie, împrumutând cu frenezie cărţile lui Shopenhaeur, Spengler şi Nietzsche. Deşi nu reuşeşte să înţeleagă discursul acestor volume, prinde cuvinte pompoase pe care le foloseşte în societatea mizeră şi limitată în care trăieşte. Nimeni nu-l înţelege. La propriu. Unchiul său, fratele mamei sale, este cel ce încearcă să-i dea o mână de ajutor, oferindu-i slujbă după slujbă. Din păcate, este o mână de ajutor pe care marele Arturo Bandini, cum se autointitulează în stările sale de reverie, nu o respectă. Este o mână de ajutor care-i aminteşte mereu condiţia sa socială şi care-l încorsetează cu fiecare slujbă nouă. Odată ajuns să lucreze la fabrica de conserve îl loveşte dorinţa de a deveni scriitor. Din păcate, nu reuşeşte să pună pe hârtie decât propriile sale evadări din realitate şi nopţile petrecute în compania imaginară a unor femei din reviste cu caracter pornografic. Îşi dă seama că în mediul în care s-a născut, spiritul său creator nu va reuşi să se impună şi de teama de a nu deveni una cu ceilalţi, se decide să rupă lanţul şi să plece. Aşadar, fură puţinele bijuterii ale familiei, le vinde şi pleacă spre Los Angeles. Se simte împlinit în lumea lui imaginară deşi îşi părăseşte familia în sărăcie lucie, furând şi ultima fărămă aurită pentru a-şi hrăni visele despre o viaţă total opusă celei pe care a trăit-o până atunci.

Deşi trebuie să recunosc că toată cartea mi-a dat o stare permanentă de iritabilitate, am ajuns în final să-mi dau seama că toţi trăim miraje de genul celor pe care le găsim la Arturo Bandini, toţi visăm că suntem bogaţi, renumiţi, deştepţi, frumoşi, îndrăgiţi, perfecţi, toţi visăm că lumea bună se învârte în jurul nostru, că noi suntem miezul acestei lumi şi că fără noi poate această lume nici n-ar mai exista. Din fericire sau din păcate, majoritatea dintre noi se trezeşte la realitate şi se comportă robotic poate tocmai pentru a înfrunta mai uşor viaţa. Arturo Bandini însă nu face decât să-şi impună reveriile tocmai pentru a nu cădea în plasa rutinei şi a nu se transforma într-un personaj comun. 

Nu ştiu dacă am să continui să citesc şi celelalte volume ale acestei tetralogii. Deocamdată iau o pauză. Parcă prea m-a enervat. Sau poate că prea mi-a dat peste nas cu curajul lui.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu